Nespusul vs taina sufletului

Omul este făcut să trăiască, să împărtășească (bucurii, dureri, viață) cu un al doilea. Fundamentul nostru psihic și fundamentarea noastră în viață se găsește în relație (cu noi înșine dar și cu un altul, cu celălalt).
Încă de la început, noi ne descoperim pe noi, mai întâi, prin intermediul unui al doilea (mama) ca abia mai apoi să face cunoștință cu restul lumii. Mama are rolul de a ne oglindi, de a ne arăta unde începem și unde ne terminăm, cât suntem. Cum suntem vom afla și dincolo de mamă – vom afla în și prin relaționarea cu ceilalți. Abia apoi, ne vom întoarce în noi și vom privi dincolo de ei și de interacțiunile cu ei și vom afla cine mai suntem.
Pentru cei care întreabă ce se întâmplă în terapie? De ce am nevoie de un al doilea? Răspunsul este acesta: pentru că așa suntem construiți, pentru că așa funcționăm, pentru că uneori doar un altul poate să scoată ce-i mai bun dar și ce-i mai rău din noi. Desigur, avem nevoie de intimitate, de timp și viață personală, spațiul acela unde suntem noi cu noi. Dar eu nu vorbesc despre asta aici, ci despre cazurile în care suferințele nespuse, secretele apăsătoare personale sau de familie, conținuturile refulate și emoțiile reprimate ajung să împiedice un individ să funcționeze în societate sau să-și valorifice întregul potențial.
Nespusul devine atunci apăsător, dureros, periculos, generator de suferințe de tot felul (de la cele de natură psihică până la cele de natură somatică). Este acea parte înfricoșătoare, acel Voldemort personal – cel al cărui nume nu trebuie să-l rostim. Realitatea este că, puterea sa stă tocmai în acea tăinuire fiindcă odată numele său rostit, acesta își pierde din putere (contrar părerii generale). Așadar, tocmai ocultarea sa este ceea ce i-a dat până în acest punct (cel al destăinuirii) forța și aura de invincibilitate.
Să vorbești despre suferințele tale, despre neajunsurile tale, despre așa zisele ciudățenii, despre urâțenia dar și despre frumusețea ta nu ar trebui să fie ceva nefiresc. Oricât de negru ar părea dracu’ și cât de tare ar bâzâi musca de pe căciulă, Dumnezeu a știut el ce-a făcut când ne-a făcut: cu toții suntem și buni și răi, și frumoși și urâți, și luminoși și întunecați și tocmai asta este minunat la oameni. Uneori doar prin simpla rememorare și scoatere din sistem a lucrurilor (banala povestire) se produce o detensionare psihică și o liniștire (acesta era, dealtfel, inițial rolul confesiunii, al spovedaniei). Dar în cabinetul psihoterapeutului se întâmplă mult mai mult decât atât. Ai șansa să vezi lucrurile în ansamblu (ce ai trăit, de ce ai trăit ce ai trăit), să dai sens experiențelor tale de viață. Îți iei astfel în stăpânire conținuturile și, paradoxal, ajungi să trăiești mai relaxat și mai asumat, simțindu-te mai confortabil cu cine ești cu adevărat.
Dintr-o altă categorie fac parte secretele, suferințele, traumele din mica copilărie (din perioadele de dezvoltare pre-verbală). În acest caz este firesc să nu putem numi ceea ce provoacă suferință tocmai pentru că atunci nu aveam la dispoziție acest tip de limbaj (cuvintele). Din fericire, există nenumărate tehnici prin care putem rememora, numi, puncta astfel de dureri, iar asta o putem face prin intermediul corpului nostru. Corpul a înregistrat cu fiecare celulă tot ceea ce s-a petrecut în viața noastră și astfel are capacitatea fenomenală de a-și aminti și identifica cauzele. Este indicat să ne bazăm atunci pe el și să încercăm să înțelegem ce mesaje ne transmite și ce anume trebuie să facem pentru a ajunge la catharsis – atunci are loc o descărcare de emoție impresionantă și, drept rezultat, o liniștire sufletească care poate fi, de multe ori, însoțită de ameliorări ale unor suferințe fizice.
Dincolo de orice, auto-dezvăluirea este de bun augur, este sănătoasă atât timp cât se face într-un cadru sigur (cabinetul psihologului/psihoterapeutului , locul spovedaniei – acolo unde confidențialitatea este o regulă fundamentală). Sufletul e, astfel, mai ușor, cerul mai senin și firul vieții mai lin.
Există totuși o parte din fiecare, de care nu este indicat să te atingi și care este, de fapt, prin esența sa intangibilă (că-i spunem Sine, imago Dei, esența divină). Este acea taină a sufletului, acel adevăr tainic, intim și profund al ființei noastre pe care este indicat să-l ținem pentru noi (din acest motiv psihoterapia nu este o despuiere fără sens, nu este intruzivă și doar pacientul/clientul este cel care alege cât și cum dezvăluie sau cel puțin așa ar trebui să fie). Această păstrare tainică a propriului suflet devine atunci un exercițiu de auto-conținere, un indiciu al unei legături profunde cu propriul interior, un legământ cu noi înșine că nu ne vom trăda destinele și individualitatea. Dacă am face asta – dacă ne-am trăda profunzimile – ar fi o tragedie! ar fi echivalentul simbolic, metafora pentru ceea ce este sinuciderea în viziune creștină. Este important așadar să ne păstrăm esența divină intactă și intimă însă fără să ocultăm aspecte ale personalității noastre care au potențial transformativ, vindecător.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *