Recenzie: Lumea interioară a traumei, Donald Kalsched

Mecanismele noastre de apărare sunt ca niște cărămizi pe care e folosim să construim ziduri de apărare, cetăți, turnuri. Dar, dacă la început zidul, turnul are rolul de a ne apăra de cei din exterior, de a ne ajuta să ne păstrăm intact tot ceea ce este mai profund, vulnerabil și sfânt în noi, sfârșește totuși prin a deveni un simbol al izolării și al unei vieți netrăite. Singuri în turn! Bucăți sănătoase, vitale din noi ajung să fie strivite și zidite ca Ana lui Manole. Rămân totuși vocile lor pe care le putem auzi din când în când plângându-și suferința și manifestându-și dorința de a fi scoase la lumină. Cam despre asta vorbește Donald Kalsched în Lumea interioară a traumei. Este o lucrare de specialitate și în același timp o carte de suflet și despre suflete prin intermediul căreia autorul își afirmă crezul profesional și prezintă, extrem de coerent și captivant, modul în care funcționează tandemul conștient-inconștient.

Autorul este analist jungian și profesor (Institului Jung din New York). Folosindu-se de practica sa reușește să redefinească într-un anumit sens teoria despre funcționarea psihică în cazul unor evenimente traumatice majore. Subliniază, folosindu-se studii de caz relevante, ambivalența Sinelui în dinamica Salvator-Persecutor. Kalsched are drept punct de pornire opera lui Carl Gustav Jung dar și munca continuatorilor săi – analiști jungieni de succes , autori ai unor relevante lucrări de specialitate în domeniu (E. Neumann, L. Stein, M. Fordham, J. Hillman, J Beebe, M. L. von Franz ș.a). O mare influență asupra abordării sale inedite o au, însă, și lucrările unor freudieni prolifici (S.Ferenczi, D. Winnicot ș.a) despre ale căror teorii vorbește de-a lungul cărții. Dincolo de toate aceste detalii tehnice, lucrarea sa este una despre profunzimile ființei, despre covârșitoare influența a suferinței asupra individului, despre cum lumea interioară invadează și copleșește uneori până la invalidare lumea exterioară, și despre cum – așa cum spunea Jung undeva – nimic nu este în afara psihicului.

Construită pe două părți, lucrarea pare a fi o oglindire a modului în care este structurat în general un travaliu psihoterapeutic jungian: pornind de la specific și încheind cu generalul, de la individual la colectiv. Astfel că: Partea întâi cuprinde 6 capitole intitulate sugestiv (Lumea interioară a traumei în forma ei diabolică, Alte ilustrări clinice ale sistemului, Dialogul dintre Freud și Jung despre lumea internă a traumei, Contribuțiile lui Jung la formularea unei teorii a sistemului de autorîngrijire, Contribuții jungiene suplimentare, și Teoria psihanalitică a sistemului de autoîngrijire) și se axează pe munca în cabinet și pe fundamentele teoretice ale muncii sale.

Cea de-a doua parte are 4 capitole precedate de o scurtă dar esențială introducere – Introducere la parta a doua. Basmele și încarnarea în două etape a Sinelui; Rapunzel și sistemul de autoîngrijire; Psyche și daimonul iubit; Pasărea lui Fitcher și latura întunecată a Sinelui, Prințul Lindworm și transformarea daimonicului prin sacrificiu și alegere – în care găsim descrierea unor procese psihice general-umane: Ceea ce este sus e și jos, ceea ce este jos este și sus (principiul corespondenței în filosofia hermetică). Mitul personal al fiecăruia dintre noi, micul mit se adaugă patrimoniului mondial și creează peste veacuri Marele Mit, marea Mitologie.

Titlul e aproape poetic și reușește să suprindă aproape perfect realitatea din cabinet – trauma este exclusiv interioară, realitatea noastră este una extrem de personală, este ceea ce simțim/gândim/intuim și aproape nimic altceva. Subiectivul, interiorul este, fără doar și poate, cel care ne dictează traiectoria în viață. Conștiința, deși esențială, este o biată însuliță plutind pe vastul și nemărginitul ocean reprezentând inconștientul.

Studiile de caz pe care autorul le prezintă în prima parte sunt pe cât de interesante din punct de vedere clinic pe atât de dureroase. Sunt poveștile de viață ale unor oameni care au găsit în psihoterapie și psihoterapeut un mod de a da sens durerii și o șansă de a se reclădi din temelii. Aflăm aici chestiuni relevante despre psihic, despre inconștient, despre funcționarea inseparabililor poli Eu- Sine, despre traumă, despre funcționarea ambivalentă și paradoxală a psihicului, despre traume, despre cum suntem și devenim, despre cum se țes destinele.

Cea de-a doua parte este dedicată analizei (în cheie jungiană) de basm. Autorul folosește basmul drept exemplu al modului în care funcționează psihicul. Basmele (ca și miturile) nu doar că dau sens individului și experienței sale de viață (prin crearea de paralele și analogii dintre colectiv și individual) ci îi oferă și soluții salvatoare, chei de a depăși situații dificile din viață. Folosirea acestei tehnici psihoterapeutice (amplificarea) ajută la inserarea individului si individualului în colectiv, i se oferă acestuia locul bine meritat în lume, în istoricitatea lumii, în coerența spațio-temporală, în poveștile cu oameni de când lumea și pământul.

Poate fi citită această carte și de persoane care nu au de-a face cu psihologia?!? Aș spune că poate fi citită dar ar fi înțeleasă doar într-o foarte mică măsură. Cred că este dificil de citit chiar și de psihologi sau psihoterapeuți care nu sunt familiarizați cu teroriile jungiene. Poate fi însă un manual excelent pentru viitorii profesioniști dar și o lectură deosebit de interesantă pentru oricine caută răspunsuri cu privire la psihic, suflet si dinamică interioară. Tocmai din acest motiv, cred că poate fi citită de oricine este pasionat necondiționat de suflet, de oricine este în căutarea unor răspunsuri pe care nu le-a găsit până acum în altfel de cărți de psihologie, de oricine caută sens în propria viață și în propriile răni.

În concluzie, Lumea interioară a traumei este o lucrare de specialitate de mare valoare pentru cei care încep să profeseze și nu numai, este cumulul de experiență și know-how ale unui profesionist care alege să-și împărtășească rezultatele muncii de-o viață. În aceeași ordine de idei, cartea în discuție este o prezentare detaliată a procesului psihoterapeutic așa cum se petrece el încabineteul unui psihoterapeut jungian, o poveste frumoasă și tristă despre oameni care suferă din pricina unor evenimente inimaginabile, o carte despre realitatea traumei și despre funcționarea ambivalentă și paradoxală a psihicului.

Cazurile sunt fascinante, analiza de basm si mai și … așa că vă doresc mult spor la citit!

Vârsta NU este “doar un număr”

Anii care trec nu fac altceva decât să ne indice pe unde ne aflăm, sau de la caz la caz, pe unde ar trebui să ne aflăm: fiziologic, psihologic și spiritual. Anii petrecuți până într-un anumit moment pe axa timpului, nu ar trebui să fie altceva decât indici al devenirii și împlinirii noastre, al desăvârșirii.
Vârsta are sens! Există un moment potrivit pentru orice și este absolut natural ca viața să fie etapizată într-un fel sau altul. Asta nu înseamnă, desigur, să ne blazăm și să ne lăsăm înghițiți de rolurile pe care societatea ni le impune. Dar este absolut necesar să realizăm că vârsta contează, iar asta într-un sens bun, că există un timp potrivit și oportun pentru orice.
Nu vorbesc aici despre prejudecăți ori despre limitări superficiale ci despre cel mai pur și mai coerent etalon – viața, natura, naturalul, firescul.
În această ordine de idei, fiecare etapă de viață are propria însemnătate și valoare:
Copilăria este bună de … copilărit, de crescut, de învățat; este o etapă care vorbește despre cât este de minunat să fii iubit și validat, despre cum (să) te faci om.
Adolescența este despre de testarea limitelor personale și înmugurirea individualități manifeste, despre îndrăgostire, despre pregătirea pentru a părăsi cuibul etc
Tinerețea este pentru a putea face toate cele ce se prefigurau mai sus, despre înstăpânirea pe propria viață, despre descoperirea forței interioare și a sămânței propriului destin.
Vârsta mijlocie – pentru a cântări și valorifica toate cele aflate până atunci; este despre ceea ce urmează să dai mai departe, despre ceea ce alegi să dai și cui să dai.
Iar bătrânețea, urmând același raționament, ar trebuie să fie o ocazie pentru a ne da un pas în spate și a privi cu detașare, liniște și înțelepciune tot ceea ce am realizat dar și pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
Trăim în prezent un soi de refuz de a îmbătrâni, o căutare frenetică de moduri în care să te păstrezi tânăr. Dar asta înseamnă să te mumifici pe picioare. Cine și-ar dori asta?! E cutremurător (și nu în sensul bun). În plus, bătrânețea este, la drept vorbind, cea mai puțin penibilă și cea mai puțin “demanding” (solicitantă, dpdv social) etapă din viață. Asta pentru că, la bătrânețe nu trebuie să te mai stresezi despre ceea ce cred ceilalți despre tine, nu mai ai nimic de demonstrat, așadar, nu mai este nevoie să te simți penibil ori presat în vreun fel. De ce te-ai împotrivi, atunci, unui lucru atât de firesc!?!
Nimic nu este mai urât în procesul de îmbătrânire decât să refuzi să îmbătrânești.
Să ai o anumită vârstă și să nu o arăți poate fi o realizare – atunci când vorbim despre aparența, aspectul fizic – dar nu și când vorbim despre nivelul de dezvoltare emoțională, psihologică. Este trist și nesănătos să nu fim pe cât de înțelepți și maturi ne vrea viața.
Cred că nu este natural să fii tânăr la interior dacă ai 80 de ani dar e esențial să fii proaspăt și deschis. Dacă la 80 de ani ai fi încă tânăr la interior ar putea însemna că nu ai înțeles nimic din viață sau, poate, că nu ai simțit că ai trăit. În asemenea circumstațe nu ți-ai mai dori să pleci mai departe, să te desparți de cei dragi, să-ți vezi de drumul despre care nu știm nimic dar în care ne punem toate speranțele … toate au un sens și sensul bătrâneții este să ne acceptăm efemeritatea și limitele (în timp și spațiu).
Ce reprezintă aniversarea fiecărui an ce trece?
Aniversarea reprezintă celebrarea a ceva ce se repetă anual, a ceva care se întoarce (vine din latină și se compune din substantivul “an” – lat. “Annus”- și verbul “verto, -aere” care înseamnă “a întoarce”, “a răsturna”, “a schimba”, “a transforma”). Fiecare an reprezintă încă o ocazie de a ne apropia cât mai mult de ceea ce ne este dat să devenim, să fim, să realizăm. Este o ocazie de a ne verticaliza, de a ne ridica, prin și pe cărămizile fiecărui an în plus, către Dumnezeu. Suntem, nu întâmplător, ca lumânările de pe tortul aniversar, ne topim pentru a da lumină, viață, inspirație, sens propriei vieți dar și celor din jurul nostru. A arde înseamnă a trăi, a iubi, a lumina, a transforma, a spiritualiza, a intui, a coace și naște tot ceea ce este mai prețios în noi.
De ce n-am face-o? De ce să nu îmbătrânim cu demnitate și grație, de ce să nu celebrăm fiecare an pe care l-am împărțit cu ceilalți și pe care l-am dedicat propriei transformări și lui Dumnezeu?!
Ridurile noastre spun povești de viață și sunt mărturia vie că suntem și rămânem fideli propriului nostru destin.

Fantomele din cabinet

Atunci când intri în cabinet intri cu tot neamul; toți ai tăi calcă pragul cabinetului de psihoterapie si toți, (până la ultimul – chiar și cei care nu au fost vreodată pomeniți) întorcându-ne până la Adam și Eva vor face cunoștință cu terapeutul.
La început vor privi timid dintr-un colț, pentru ca mai apoi, rând pe rând, să se coboare în scaunul terapeutului. Ce înseamnă asta? Înseamnă că psihoterapeutul va primi (odată cu tine) în cabinetul său toate proiecțiile tale, toate impresiile pe care cei apropiați ți le-au lăsat, toate evenimentele de viață subiective și subiectivate pe care le-ai trăit alături de ei. Psihoterapeutul îți va fi mamă, bunică, tată, frate nenăscut, unchi repugnat de familie, rudă moartă în război și tot psihoterapeutul va avea datoria de a-i recunoaște și conține pe toți odată cu tine. Și asta nu doar pentru că istoricul tău de viață este important în procesul terapeutic ci pentru că părți din tine sunt asemenea interacțiunilor pe care le-ai avut cu cei apropiați sau că alte părți din tine se găsesc într-o încrengătură ciudată, captive într-o legătură invizibilă cu cei pe care nici măcar nu i-ai cunoscut. Familia este un sistem ca oricare altul, cu legi scrise și nescrise, cu o dinamică specifică și în care fiecare membru îndeplinește un rol specific. Pe măsură ce avansezi în terapie, în lucrul cu tine capeți libertatea de a-ți alege conștient rolul pe care îl vei îndeplini (asta dacă vei alege să procedezi așa) iar asta înseamnă că vei perturba într-o oarecare măsură dinamica, mersul obișnuit al lucrurilor astfel încât fiecare membru va fi nevoit să-și reajusteze poziția și rolul.
Este lucru bine știut că odată ce o persoană începe un travaliu psihoterapeutic întreaga familie va resimți schimbarea care vine odată cu acesta.
Cel care schimbă lucrurile, cel care alege să facă lucrurile într-un alt fel, cel care modifică sau se abate de la pattern-urile de familie, Prâslea, Nebunul, Rebelul, Rătăcitul este cel care are puterea și datoria, uneori, de a schimba lucrurile pentru întregul său neam. Este nevoie realmente de mult curaj și de răbdare pentru ca cineva să aleagă un astfel de drum dar, cel care o face, va înțelege că tocmai pentru că rădăcinile sale sunt atât de adânc înfipte în pământ (generații întregi care l-au precedat) poate, are dreptul și abilitatea, forța de a-și înălța viguros crengile în văzduh și de a atinge cerul (eliberare, creștere, transformare, perspective de viitor). Cred că Jung (Carl Gustav, părintele psihologiei analitice) vorbea despre această tematică a rădăcinilor adânci și a coroanei impresionante și despre strălucirea conștiinței și întunecimea umbrei, a necunoscutului, despre acest dans al vieții, despre această complementaritate și continuitate a vieții în stânga și în dreapta, în sus și în jos. Poate că (și sper că) uneori și Jung se găsește în spirit, în cabinet alături de mine în calitate de mentor, martor și complice al transformării.

Nespusul vs taina sufletului

Omul este făcut să trăiască, să împărtășească (bucurii, dureri, viață) cu un al doilea. Fundamentul nostru psihic și fundamentarea noastră în viață se găsește în relație (cu noi înșine dar și cu un altul, cu celălalt).
Încă de la început, noi ne descoperim pe noi, mai întâi, prin intermediul unui al doilea (mama) ca abia mai apoi să face cunoștință cu restul lumii. Mama are rolul de a ne oglindi, de a ne arăta unde începem și unde ne terminăm, cât suntem. Cum suntem vom afla și dincolo de mamă – vom afla în și prin relaționarea cu ceilalți. Abia apoi, ne vom întoarce în noi și vom privi dincolo de ei și de interacțiunile cu ei și vom afla cine mai suntem.
Pentru cei care întreabă ce se întâmplă în terapie? De ce am nevoie de un al doilea? Răspunsul este acesta: pentru că așa suntem construiți, pentru că așa funcționăm, pentru că uneori doar un altul poate să scoată ce-i mai bun dar și ce-i mai rău din noi. Desigur, avem nevoie de intimitate, de timp și viață personală, spațiul acela unde suntem noi cu noi. Dar eu nu vorbesc despre asta aici, ci despre cazurile în care suferințele nespuse, secretele apăsătoare personale sau de familie, conținuturile refulate și emoțiile reprimate ajung să împiedice un individ să funcționeze în societate sau să-și valorifice întregul potențial.
Nespusul devine atunci apăsător, dureros, periculos, generator de suferințe de tot felul (de la cele de natură psihică până la cele de natură somatică). Este acea parte înfricoșătoare, acel Voldemort personal – cel al cărui nume nu trebuie să-l rostim. Realitatea este că, puterea sa stă tocmai în acea tăinuire fiindcă odată numele său rostit, acesta își pierde din putere (contrar părerii generale). Așadar, tocmai ocultarea sa este ceea ce i-a dat până în acest punct (cel al destăinuirii) forța și aura de invincibilitate.
Să vorbești despre suferințele tale, despre neajunsurile tale, despre așa zisele ciudățenii, despre urâțenia dar și despre frumusețea ta nu ar trebui să fie ceva nefiresc. Oricât de negru ar părea dracu’ și cât de tare ar bâzâi musca de pe căciulă, Dumnezeu a știut el ce-a făcut când ne-a făcut: cu toții suntem și buni și răi, și frumoși și urâți, și luminoși și întunecați și tocmai asta este minunat la oameni. Uneori doar prin simpla rememorare și scoatere din sistem a lucrurilor (banala povestire) se produce o detensionare psihică și o liniștire (acesta era, dealtfel, inițial rolul confesiunii, al spovedaniei). Dar în cabinetul psihoterapeutului se întâmplă mult mai mult decât atât. Ai șansa să vezi lucrurile în ansamblu (ce ai trăit, de ce ai trăit ce ai trăit), să dai sens experiențelor tale de viață. Îți iei astfel în stăpânire conținuturile și, paradoxal, ajungi să trăiești mai relaxat și mai asumat, simțindu-te mai confortabil cu cine ești cu adevărat.
Dintr-o altă categorie fac parte secretele, suferințele, traumele din mica copilărie (din perioadele de dezvoltare pre-verbală). În acest caz este firesc să nu putem numi ceea ce provoacă suferință tocmai pentru că atunci nu aveam la dispoziție acest tip de limbaj (cuvintele). Din fericire, există nenumărate tehnici prin care putem rememora, numi, puncta astfel de dureri, iar asta o putem face prin intermediul corpului nostru. Corpul a înregistrat cu fiecare celulă tot ceea ce s-a petrecut în viața noastră și astfel are capacitatea fenomenală de a-și aminti și identifica cauzele. Este indicat să ne bazăm atunci pe el și să încercăm să înțelegem ce mesaje ne transmite și ce anume trebuie să facem pentru a ajunge la catharsis – atunci are loc o descărcare de emoție impresionantă și, drept rezultat, o liniștire sufletească care poate fi, de multe ori, însoțită de ameliorări ale unor suferințe fizice.
Dincolo de orice, auto-dezvăluirea este de bun augur, este sănătoasă atât timp cât se face într-un cadru sigur (cabinetul psihologului/psihoterapeutului , locul spovedaniei – acolo unde confidențialitatea este o regulă fundamentală). Sufletul e, astfel, mai ușor, cerul mai senin și firul vieții mai lin.
Există totuși o parte din fiecare, de care nu este indicat să te atingi și care este, de fapt, prin esența sa intangibilă (că-i spunem Sine, imago Dei, esența divină). Este acea taină a sufletului, acel adevăr tainic, intim și profund al ființei noastre pe care este indicat să-l ținem pentru noi (din acest motiv psihoterapia nu este o despuiere fără sens, nu este intruzivă și doar pacientul/clientul este cel care alege cât și cum dezvăluie sau cel puțin așa ar trebui să fie). Această păstrare tainică a propriului suflet devine atunci un exercițiu de auto-conținere, un indiciu al unei legături profunde cu propriul interior, un legământ cu noi înșine că nu ne vom trăda destinele și individualitatea. Dacă am face asta – dacă ne-am trăda profunzimile – ar fi o tragedie! ar fi echivalentul simbolic, metafora pentru ceea ce este sinuciderea în viziune creștină. Este important așadar să ne păstrăm esența divină intactă și intimă însă fără să ocultăm aspecte ale personalității noastre care au potențial transformativ, vindecător.

Când mintea nu are urechi să audă

Corpul spune adesea lucruri pe care mintea, din varii motive, nu poate sau nu vrea să le audă. Spune că ceva îl doare, că ceva îl incomodează, că a amorțit sau, în cazuri extreme, că este pe cale să colapseze. Nu avem nici timp nici urechi să-l auzim și după o viață întreagă în care ne-am hrănit mintea, observăm în sfârșit citind într-o carte de psihologie sau de spiritualitate, sau în vreun articol sau citat epic de pe Facebook că trebuie să înveți să-ți asculți corpul.
Ah, ce clișeu spui mai întâi disprețuitor; ca mai apoi să-ți treacă fulgerător și surprinzător prin cap că te doare tot corpul din pricina poziției necorespunzătoare în care stai de cel puțin o oră – timp în care îți verificai mailurile sau postai pe fb despre cum ești tu binecuvântat, fericit sau împlinit.
Am devenit cu toții pe nesimțite minte, suntem mintoși dar suntem departe de a fi sănătoși. Pentru că mintea este veșnic preocupată să cucerească lumea, exteriorul, să ia în posesie viața cu totul. Iar corpul cu “văicărelile” lui nu face altceva decât să piardă timp prețios – așa consideră mintea. Dacă minții îi priește să trăiască mai degrabă în viitor (și uneori mai întoarce un ochi nostalgic spre trecut) corpul este calat pe trăirea prezentului – ceea ce se petrece cu el acum, în prezent este important.
Ideal (pentru mințile, trupurile și sufletele noastre) ar fi să existe un oarecare echilibru fiindcă orice înclinare majoră a balanței, într-un sens sau altul (minte sau trup), aduce cu sine riscul ca o parte din noi să sufere realmente. Nici ca balanța să fie perfect echilibrată nu este de dorit, pentru că, atunci când ceva este în perfect echilibru este static deci, prin definiție, este deasupra sau potrivnic vieții. Dinamica de orice fel (inclusiv viața, universul) se creează atunci când lucrurile se mișcă. Pentru binele și de dragul vieții lucrurile trebuie să se miște; așa că, un oarecare echilibru, sau ceva aproape de starea de echilibru este ceea ce este de dorit.
Corpul este locul în care se manifestă cu predilecție inconștientul și ceea ce nu este sesizabil pentru minte sau pentru suflet se manifestă în și prin corp. Să nu uităm că, în decursul vieții noastre, înainte de a avea la dispoziție cuvintele (Logosul), ne-am folosit de limbajul corporal pentru a ne exprima toată gama de emoții și trăiri. Corpul a fost, la început pentru noi, unicul mod de expresie a personalității noastre în formare și locul unde s-au întipărit cele mai vechi și intime suferințe și bucurii ale noastre. Din acest motiv ne putem da seama uneori, în funcție de cum arată cineva și/sau de postura sa, de rănile sufletești de care a suferit în primii ani ai vieții. Tot acesta este motivul pentru care unele traume nu pot fi gestionate prin intermediul cuvântului așa că, în travaliile psihoterapeutice, se apelează la tehnici ca Sandplay-ul sau lucrul cu mâinile cu orice fel de element natural, desenul și multe altele.
Dansul, înotul, yoga sunt metode prin care se facilitează eliminarea tensiunilor psihice și, prin intermediul cărora, se pot pune în mișcare emoții adânc îngropate. Masajul, îngrijirea și răsfățul propriului trup sunt modalități prin care corpului i se arată respect și prin care se se facilitează reconectarea minții cu trupul.
Corpul este indicatorul nostru cel mai prețios, este cel care măsoară timpul pentru noi, este cel care ne dă semnale despre ce etapă de viață traversăm în fiecare moment. În consecință, ar trebui să ne ascultăm și corpurile, să punem mințile în acord cu trupurile … și dacă suntem foarte norocoși îl vom alinia acestora și pe cel de-al treilea – și cel mai important aș spune eu – sufletul.

De ce este rău să fii bun

Este rău să fii bun atunci când să fii bun înseamnă să fii doar bun, să nu greșești, să vorbești și să te porți frumos, să fii în ordine, să fii normal, să fii fericit, să fii pozitiv. Este rău să fii bun dacă asta presupune să fii conform unui calapod universal, și este nesănătos când baremele sunt doar exterioare. Este vital, atunci, să nu te ciuntești ca să încapi sau ca să te încadrezi în asemenea tipare și să-ți găsește propria măsură privind deopotrivă înăuntru și în afară.
Pentru că este bine să fii bun atât timp cât asta vine dinăuntru, atât timp cât poți face bine relaxat (nu obligat/forțat); abia atunci binele e bun și este în concordanță cu natura, cu natura ta și cu legile firii în general. Iar atunci, chiar dacă ești poate mai puțin plăcut de către cei din jur sau ai mai puțini oameni alături o să vezi că te vei degreva de o mulțime de sarcini care nici măcar nu erau ale tale sau care nu te interesau în niciun fel. O să constați cu stupoare că îți petreceai jumătate din viață făcând lucruri care nu sunt cu adevărat în acord cu propria persoană și pe care le făceai doar ca să fii pe placul celor din jur. Este desigur adevărat și că învățăm multe făcând și lucruri care nu ne plac sau care nu ne interesează dar totuși, asta până când și cu ce preț… ?!?
Când ești bun pentru că așa trebuie să fii nu faci altceva decât să hrănești monstrul din Umbră fiindcă psihicul nu este păcălibil și, în consecință, orice efort pe care îl faci de a arăta bine și de a te comporta așa cum trebuie este înregistrat și psihicul va acționa în consecință, adică compensatoriu.
C.G. Jung a scris mult despre Umbră (el este cel care a adus conceptul în psihologie alături de multe altele care s-au dovedit esențiale în înțelegerea coerentă a psihicului uman) și a fost printre puținii care a vorbit echilibrat, onest și asumat despre ceea ce înseamnă să fii bun, perfect, etc. Tocmai din acest motiv, unul dintre citatele mele preferate din Jung este: Pefer să fiu întreg decât bun!
Atunci când ești pozitiv constelezi negativul pentru că psihicul este inteligent și complet și pro viață iar asta înseamnă: atunci când în conștiință (la nivelul Eul-ui) te identifici cu rolul de good guy vei constela în inconștient the bad guy că doar the good guys nu ar avea ce face dacă nu ar exista și oponenții lor. Să fim echilibrați și autentici! Și dacă privim lucrurile în profunzime vom vedea că în final toată lumea iese mai câștigată din asta. Tocmai din pricina acestui mecanism al opuselor se întâmplă ca nu de puține ori să ne simțim agasați, iritați și invadați de cei care trâmbițează puterea gândirii pozitive: totul e roz, este minunat, oamenii sunt buni, fericiți etc sunt aserțiuni nesănătoase tocmai pentru că sunt contra naturii care după cum știm este (chiar și ea) în esență și bună și rea (vezi cataclisme naturale, animalele prădătoare, dăunătorii) și așa este și omul. Durerea și nefericirea sunt adesea cele care au dat lumii cele mai frumoase opere de artă iar nefericirile și greșelile ne-au fost ghid pentru înțelepțire.
Deci să fim buni în măsura în care asta ne face bine și să ne dăm voie să fim și răi- din când în când – și cred că o să fim surprinși cât bine ne puteam face nouă și altora atunci când nici măcar nu ne așteptăm.

Cum să îți alegi psihologul/psihoterapeutul?

Alegerea psihoterapeutului este crucială pentru desfășurarea ulterioară a procesului terapeutic. Desigur, propriul psihic, dorința de schimbare/vindecare și uneori destinul – care acționează prin ceea ce noi numim noroc sau șansă – sunt uneori suficiente pentru ca noi să ajungem unde trebuie. Alteori însă, cu precădere atunci când vorbim despre răni, traume și/sau probleme relaționale, alegerea devine încă de la început firul roșu al terapiei, sau altfel spus, indicele de reparare sufletească.
Iată câteva aspecte demne de luat în seamă atunci când ne alegem psihoterapeutul:
1. Este important să te simți confortabil, în largul tău în prezența terapeutului. Acest lucru va înlesni comunicarea și iți permite să îi comunici terapeutului mai ușor așteptările și dorințele tale. Poți încerca să mergi câte o ședință la mai multi terapeuți pentru a vedea cum te simti în prezența fiecăruia iar mai apoi să iei o decizie.
2. Caută să afli cât mai multe lucruri despre tipul de psihoterapie pe care dorești să o urmezi (de ex: psihologie analitică, psihanaliză, psihoterapie gestalt, cognitiv-comportamentală etc) în funcție de obiectivele, așteptările, speranțele și dorințele tale. Există o paletă foarte variată de terapii.
3. Chiar și locul e important! Cum anume te simți în cabinet spune multe despre cum se vor desfășura orele de terapie.
4. Prioritizare. Fa-ți o listă cu lucrurile cele mai importante pentru tine (ce iți dorești de la procesul terapeutic, de la psihoterapeut, de la ora aceea pentru care vei plăti) însă nu uita să o arunci (lista) în cazul în care ai găsit un terapeut cu care ai click-uit din prima. Se întâmplă să fie și așa: să simți încă de la început care este terapeutul potrivit pentru tine!
5. Mergi la terapie doar dacă asta iți dorești tu (nu soția/soțul sau vreun apropiat)! Este important pentru demersul terapeutic dar și pentru rezultat ca acest proces să fie început din propria inițiativă.
!Și nu uita: oamenii sunt diferiți! Așa sunt și terapeuții 🙂 Alege-l pe cel care ți se potrivește!
În final, este important să știi că nu ești singur, și că, în cazul în care există tot soiul de impedimente – de genul dificultăților de ordin financiar sau dacă ești în imposibilitatea de a te deplasa se pot găsi soluții. Mulți psihoterapeuți își adaptează tarifele la situația clienților, unii primesc cazuri pro bono, alții aleg să se deplaseze acolo unde se găsește clientul/pacientul, ori pot oferi varianta de terapie video (via Skype, ș.a).

De ce psihoterapie? De ce psihoterapie analitică?

Am ales psihoterapia pentru că asta a fost felul în care eu am înțeles transformarea – dinspre interior spre exterior și în tovărășia unui altuia, unui al doilea, psihoterapeutul – și din simplul motiv că pentru mine toate s-au explicat așa, în felul acesta; lumea mea, viața mea cu toate experiențele sale mai rele sau mai bune, universul și oamenii, toate mi s-au explicat și au făcut sens în paradigma psihologiei în general și a psihologiei analitice în special. Sunt alții care găsesc toate acestea în altă parte (religie, spiritualitate, vocație) dar pentru mine psihoterapia a fost călătoria în adâncul propriei ființe și religia personală. În cabinetul psihoterapeutului clientul, personalitatea și individualitatea sa reprezintă singurele premise pentru construirea și desfășurarea demersului psihoterapeutic.
Psihoterapia analitică este cea care, pentru mine, a oferit toate răspunsurile, este locul unde m-am simțit acasă sufletește, iar Jung (Carl Gustav) este cel care a trăit și a simțit cel mai aproape de modul în care simt eu. Când am citit Jung pentru prima dată m-am minunat constant de adevărurile înșirate pe sute de pagini și îmi venea să sar în sus de bucurie că cineva a spus și a lămurit toate acele lucruri care pe mine mă frământaseră și care până la Jung nu găsiseră răspuns. Nu mi-a venit să cred când am aflat că omul a murit de mult și că spusese toate lucrurile alea și cu 60-70 de ani în urmă… pentru mine Jung este actual, contemporan.
Pentru mine psihologia lui Jung este (în contextul mai larg al psihologiei) echivalentul realismului magic regăsit în romanele lui Gabriel Garcia Marquez (în literatură); este acea parte a psihologiei care se adresează profunzimilor și care redă omului demnitatea, care readuce sensul, spiritul și magia în viața omului contemporan.